In your face- un documentar ce prezintă evoluţia SIDA.

Partea 1

Partea 2

Partea 3

Cum se transmite HIV

Aţi fost vreodată bolnav de gripă şi nimeni nu vroia să se apropie de frică să nu se molipsească? Ca şi gripa, HIV este un virus, doar că se transmite pe alte căi. HIV este virusul care provoacă SIDA.

Pe parcursul multor ani a existat multă publicitate şi educaţie pentru a învăţa oamenii despre riscurile de transmitere HIV. Totuşi, unele mesaje erau ambigue şi ocazional contradictorii. Chiar şi în prezent există confuzii legate de care sunt comportamentele sigure şi care nu. Această secţiune va clarifica unele mituri.

Multe persoane se întreabă dacă anumite situaţii ar putea cauza transmiterea infecţiei. Preocupările legate de posibilităţile de infectare îi fac pe oamenii care trăiesc cu HIV să rămînă foarte izolaţi şi uneori rezultă în prejudecăţi şi paranoia. HIV este un virus care se găseşte în sînge şi alte fluide ale corpului, aşa ca sperma şi fluidele vaginale. Virusul nu supravieţuieşte în afara corpului, astfel, pentru a fi infectat cu HIV trebuie să existe contact dintre fluidele corpului persoanei neinfectate şi celei infectate.

Cele mai răspîndite căi de transmitere a virusului HIV sunt:

• prin contacte sexuale cu o persoană infectată
• prin utilizarea în comun a acelor sau siringilor cu o persoană infectată

HIV se poate transmite în acest mod întrucît virusul este prezent în fluidele sexuale şi în sîngele persoanelor infectate. Dacă sîngele infectat sau fluidele sexuale intră în contact cu cele din corpul altei persoane, aceasta din urmă de poate infecta.

SIDA : Istoric

Epidemia a început în Africa, în anul 1970, cu mult înainte să fi fost descoperită afecţiunea şi agentul patogen al ei . Din Zair sau Kongo (faptul nu a fost stabilit cu precizie ) virusul a nimerit în SUA , mai întâi în New York şi San – Francisco .

Cam în aceeaşi perioadă boala a fost semnalată şi în Gaiti . În curând se înregistrează cazuri de infectare în Australia şi în ţările Europei Occidentale .

În America, când boala numai a izbucnit , ea a fost numită GRID , ceea ce însemna “imunodeficienţă legată de homosexualism”. Din ce cauză ? Fiindcă primii bolnavi erau toţi homosexuali . Nu peste mult timp s-a impus schimbarea denumirii , căci boala a capătă răspândire şi în rândurile narcomanilor . Astăzi , practice , întreg globul pământesc e ameninţat de această boală

SIDA este cauzat de virusul imunodeficienţei umane (HIV), un retrovirus din familia lentivirusurilor, familie rămasă necunoscută până în anii 1983. În acel an, cercetătorii francezi Barre, Sinoussi şi colaboratori ai acestora izolează de la pacienţii cu adenopatie (creşterea în dimensiuni a ganglionilor limfatici din zonele axilare, inghinale, cervicale), un virus pe care îl denumesc “virus asociat limfadenopatiei” (LAV – Lymphadenopathy Associated Virus). Tot în acel an, în SUA, Gallo şi colaboratori ai săi izolează un virus pe care îl denumesc HTLV-III (Human T-cell Lymphotropic Virus type III). LAV şi HTLV se dovedesc în final ca fiind acelaşi tip de virus, virus care primeşte numele de HIV. Începând de la acea dată s-a răspândit în jurul lumii, infectând milioane de persoane.

Rezultatul infectării cu HIV este distrugerea sistemului imunitar, iar datorită acestui fapt toate persoanele infectate sunt predispuse la infecţii ocazionale şi complicaţii neoplazice. Retrovirusurile sunt incapabile să se reproducă în afara celulelor cu ADN. Luc Montagnier şi colab. descoperă în Africa de Vest un al doilea virus generator de SIDA, pe care îl denumesc LAV-II. Din aceeaşi zonă, se izolează de către cercetătorii americani un virus HTLV-IV, care se dovedeşte a fi identic cu LAV-II. Acum virusul LAV-II/HTLV-IV este cunoscut ca HIV-2. Alte cercetări virusologice efectuate pe specii de maimuţe africane scot în evidenţă la Cercopithecus aethiops (maimuţa verde apucătoare sălbatică) existenţa unui virus producător de imunodeficienţă, apropiat structural de HIV; virusul este botezat STLV-III (Simian T Lymphotropic Virus type III), pentru ca apoi să fie numit SIV (Simian Immunodeficieny Virus) şi subclasificat în mai multe tipuri .

Tipuri

Viruşii HI se împart în grupa HIV-1 cu cele trei subtipuri M,N şi O. Viruşii din subtipul M, cu răspâdirea cea mai largă în lume, se împarte la rândul lui în subtipurile A şi B.Subtipul B este cel mai răspândit în Europa de vest, şi este prezent aproape permanent în America de Nord. Grupa HIV-2 se împarte la rândul său în subtipuri. Cele mai frecvente sunt subtipurile A şi B.Această subgrupă este prezentă preponderent în Afrika de vest. Se răspndeşte însă şi în Europa pentru că 15% din persoanele nou infectate în Portugalia în 2005 au fost infectate cu acest virus HI-2. În ultimii ani se constată însă şi răspândirea celorlator subtipuri. Franţa şi Benelux înregistrează 30-50% din cazurile noi diagnosticate cu alte tipuri decât HIV-1-M subtip B. HIV-1 şi HIV-2 se aseamănă din punct de vedere a evoluţiei şi simptomelor clinice a infecţiei. Evoluţia HIV-2 se pare că este mai lentă decât HIV-1. Ambele virsuri au aceeaşi prezentare sub microscopul electronic, dar se deosebesc prin greutatea moleculară a proteinelor şi ordinea genelor.

Clasificare

Infecţia cu HIV se clasifică conform criteriilor elaborate de CDC Centers for Disease Control and Prevention revizuite ultima dată în 1993. Clasificarea se bazează pe trei categorii rezultate din tabloul clinic şi prezenţa moleculei CD4 de pe suprafaţa anumitor leucocite .

Categoria A reprezintă infecţia simptomatică cu HIV.

Categoria B cuprinde afecţiuni care nu definesc SIDA, care par a fi dependente de un deficit imun.

• angiomatoză bacilară
• inflamaţii de bazin, mai ales anexite repetate
• herpes zoster repetate sau larg răspândite
• purpură trombocitopenică
• temperatură ( hipertermie ) şi diaree de lungă durată, peste o lună
• listerioză
• candidoză bucală, cea vaginală cronică sau greu de tratat
• displazie de col uterin
• carcinoame in situ
• neuropatii periferice.

Categoria C cuprinde acele afecţiuni care definesc SIDA. Sunt de regulă afecţiuni oportuniste sau maligne care nu apar la organisme cu un sistem imun intact sau nu apar cu o asemenea prezentare şi evoluţie.

Infecţii micotice

• candidoze a căilor respiratorii şi esofag
• histoplasmoză cronică
• coccidiomicoză extrapulmonară sau diseminată
• ciptococoză extrapulmonară
• pneumonie pneumocistică carinii

Infecţii virale

• infecţie cu virusul citomegaliei (cu excepţia afectării ficatului, splinei şi ganglionilor limfatici ) retinită citomegalovirică
• encefalopatie determinată de HIV.
• herpes simplex cu ulceraţii cronice depăşind 1 lună, bronşite produse de herpes simplex

Sarcom Kaposi cutanant la un bolnav de SIDA

• sarcom Kaposi
• encefalopatie multifocală progresivă virală

Infecţii bacteriene, protozoare

• esofagită
• criptosporioză cronică intestinală
• pneumonie , pneumonii bacteriene recidivante (peste 1 an)
• Salmoneloză septicemică recidivantă
• tuberculoză
• toxoplasmoza cerebrală

Tumori – cancer

• limfoame blastice (imune), primar-cerebrale, limfom Burkitt
• carcinomul invaziv de col uterin
• sindromul Wasting (scădere de greutate bruscă fără factor etiologic)

Clasificarea CDC (Centers for Disease Control and Prevention) ia în considerare numărul de leucocite cu molecula CD4 pe suprafaţa lor. Categoria 1 cuprinde cazurile cu peste 500 celule CD4/pl, Categoria 2 200-400 şi Categoria 3 sub 200 celule CD4/pl.

Pentru determinarea stadiului de evoluţie se iau în considerare ambele clasificări. Un pacient cu candidoză oro-faringeană şi 300 de celule CD4/pl este încadrat în stadiul B2. Nu se revine la un stadiu anterior în cazul în care apare o îmbunătăţire a stării de sănătate.

În Germania se vorbeşte de izbucnirea bolii SIDA în baza tabloului clinic general, SUA vorbeşte de SIDA când numărul de celule CD4 scade sub 200/pl chiar şi în absenţa simptomatologiei SIDA de boli oportuniste.

Clasificarea CDC este clasificarea cea mai uzuală şi probabil cea mai bună dar are unele deficienţe. A fost revizuită ultima oară in 1993. Prin urmare nu sunt luate în considerare medicamentele apărute pe piaţă de atunci până în prezent şi nici modificările clinice datorate acestora. Este dominată de locul în care a fost stabilită, SUA, şi nu ia în considerare afecţiuni oportuniste din alte regiuni ale lumii cum este de exemplu penicillinoza din Asia .

SIDA

SIDA (Sindromul Imunodeficienţei Autodobândite), este o afecţiune a sistemului imunitar, caracterizată prin infecţii oportuniste, neoplasme, disfuncţii neurologice şi o mare varietate de alte sindromuri. (Acronimul SIDA provine din limba franceză: Syndrome d’Immuno-Deficience Acquis. Pe plan mondial se mai foloseşte şi acronimul AIDS, provenit din limba engleză: Acquired Immune Deficiency Syndrome.)

Simbolul solidarităţii cu persoanele HIV-pozitive şi bolnave de SIDA.

Infecţia cu HIV este ireversibilă, se poate doar întârzia apariţia bolii prin administrare de medicamente. HIV reprezintă prescurtarea în limba engleză a Human Immunodeficiency Virus (Virusul Imunodeficienţei Umane – virusul HI). Boala SIDA, o dată declanşată, evoluează continuu, putându-se întârzia doar şi trata medicamentos sau chirurgical o serie de boli apărute ca urmare a deficitului imun.

SIDA a fost declarată ca boală de sine stătătoare cu aspect de pandemie la 1 decembrie 1981. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) consideră numărul deceselor datorate urmărilor acestei boli ca fiind de 2,9 milioane în anul 2006, numărul celor infectaţi pe plan mondial de 39,5 milioane, anual infectându-se alte 4,3 milioane de persoane. Pe plan mondial numărul persoanelor infectate cu HIV se apreciază ca fiind de 1% în grupa de vârstă 15-45 de ani. În unele ţări din Africa se consideră numărul celor infectaţi cu acest virus în această grupă de vârstă ca fiind de până la 20% (şi chiar mai mare în unele regiuni) din populaţie.

SIDA este un sindrom care denumeşte totalitatea bolilor asociate infecţiei cu virusul HI (HIV), infecţie care duce la slăbirea, respectiv distrugera sistemulului imun. Aproape toate persoanele netratate infectate cu HIV vor dezvolta în cele din urmă SIDA. SIDA afectează în special populaţia tânără, activă din punct de vedere sexual, însă se poate transmite şi de la mamă la copil (făt), în cursul naşterii prin contactul cu sângele matern sau după naştere prin alăptare. Evoluţia fatală a tuturor pacienţilor atinşi de SIDA, în ciuda terapiilor celor mai moderne, sofisticate şi costisitoare aplicate, împreună cu extinderea bolii, cu afectarea inclusiv a copiilor, sunt factori de alarmă şi de generare a psihozei de teamă faţă de acest flagel al secolelor XX-XXI.

Teoria modului de formare a virusului

Virusul HI este strâns înrudit cu virusul care determină la primate boli asemănătoare cu SIDA. Există o ipoteză, azi unanim acceptată, conform căreia virusul a trecut la începutul secolului al XX-lea de la maimuţă la om . Există referiri la cazuri care arată că această mutaţie de la primate la om a avut loc (pentru cazuri izolate) deja înaintea secolului trecut .

Virusul HI provine probabil de la virusul SI găsit la cimpanzei

Nu există date certe privind timpul, locul, animalul gazdă, felul şi numărul de transmiteri de la primate la om.

La cimpanzei s-a descoprit un virus, numit SIV (SIV, engl. simian immunodeficiency virus, simian=maimuţă), aproape identic cu virusul HIV. Virusologii din Birmingham, Alabama au elaborat teoria apariţiei virusului HI. Virusul SI de care se îmbolnăvesc cimpanzei este compus din două virusuri, găsite ambele la macaci (lat. cercopithecus) o specie de maimuţe vânate şi mâncate de cimpanzei. Teoria elaborată spune că aceşti doi viruşi s-au unit în corpul cimpanzeilor, dând naştere virusului SI. Transmiterea virusului la om a avut loc conform părerii cercetătorilor deja în anii 30 a secolului XX prin consumul cărnii de cimpanzeu. Deşi este puţin probabilă , căci s-ar putea ca mediul gastric acid să distrugă virusul .

Alte cercetări au adus la iveală faptul că virusul a apărut prima dată în Africa de vest, dar nu se ştie dacă nu au fost mai multe focare virale în zone geografice africane diferite. Cercetările filogenetice a subtipurilor HIV şi între HIV şi SIV dau naşterii bănuielii transmiterii repetate de la cimpanzeu la om în Camerun şi/sau ţările învecinate.

Teoria elaborată de Tom Curtis în 1992 nu a putut fi demonstrată de jurnalistul Edward Hooper. Conform acestei teorii virusul ar fi fost transmis de la cimpanzei la om cu ajutorul unui vaccin antipoilomielită pentru că acest vaccin ar fi fost produs cu ajutorul cimpanzeilor la sfârşitul anilor 50. Cu toate că se ştie că au apărut cazuri mai dese de infectare în zona actualei Republici Democratice Kongo nu s-a putut demonstra această teorie pentru că o mostră de vaccin păstrată la Londra a arătat nu doar absenţa ADN-ului de cimpanzeu ci şi absenţa virusului HI din acest ser, nefolosindu-se pentru acest ser organe de cimpanzeu.